Remarc, cu amărăciune, o tendinţă tot mai accentuată în ultima vreme: un număr considerabil de absolvenţi ai secţiilor de compoziţie din Universităţile şi Conservatoarele noastre iau drumul pribegiei. Nu mă voi referi la implicaţiile materiale ale chestiunii - respectiv la eforturile societarii de a le oferi condiţiile de instrucţie necesare, ci la aspectele de ordin etic. După ce beneficiază timp de 4-5 ani de o pregătire temeinica, unii solicită statului - şi obţin de obicei - burse de studii în străinătate. Majoritatea uită însă drumul de întoarcere. La fel procedează şi colegii lor “diplomaţi” ai altor institute de învăţământ superior. Fenomenul a devenit periculos de extins. Explicaţiile date de cei în cauză sunt preponderent economice. Se evocă, iarăşi, diferenţele de standing, de civilizaţie, de informaţie, de logistică, de oportunităţi, de facilităţi etc.

          Unele motivaţii  ale dezrădăcinării mi se par însă incceptabile: sila de patrie, de compatrioţi, de trecut, refuzul  de implicare într-un efort colectiv de (re)construcţie a ţării, de configurare a viitorului. Descopăr aici o atitudine nihilistă, o nemulţumire cronică faţă de tot şi de toate, un sentiment al vanului şi al neasumării pe care le resping necondiţionat. Ce am fi fost oare, fără aportul extraordinar al tinerilor intelectuali pre şi post-paşoptişti, care au studiat în şcolile din vest? Cine ar fi realizat modernizarea ţării şi ar fi fondat România Mare?

          Am sperat după `89 într-o resuscitare a demnităţii colective, a voinţei şi energiei populare. Nu s-a întâmplat aşa. Dimpotrivă. Elanul iniţial s-a transformat treptat în obidă, apatie, vrajbă, indecizie. S-a instaurat actualmente un larg curent de neîncredere în potenţialul naţional, de negare a fundamententelor şi valorilor autohtone. Această tendinţă este rezultatul lipsei de rezultat. Sursele fiasco-ului generalizat se regăsesc în deficienţele de management economic, politic, social, cultural, ale căror consecinţe le-am simţit pe propria piele în ultima duzină de ani. Ele sunt imputabile îndeosebi clasei politice de la noi, incompetentă, imorală, nevizionară.

          Pe de alta parte, elitele noastre (care sunt!), ca şi reprezentanţii de frunte ai societăţii civile au eşuat, la rându-le, lamentabil. Aproape fără excepţie, se văicăresc la unison într-un cor al impotenţei, ce-şi deplânge deziluziile metafizice şi apartenenţele la un “popor de rataţi”. Ce să te aştepţi de la reacţia umorală a unor persoane, încă neformate, când personalităţi de marcă, lideri de opinie ajunşi la vârsta senectuţii mărturisesc public “ruşinea de fi români”. Scriitori de renume mustră caracterul “vegetal” al acestui neam, sau solar, denunţă “umbra care este poporul român”. Concluzia etnică la care ajunge un cunoscut eseist - deloc măgulitoare - este că “radiografia spaţiului mioritic e ca a fecalei”. “Românii - cugetă o distinsă poetesă - de două mii de ani nu au făcut nimic”, iar un redactor stilat de la un post de radio internaţional se laudă, că libertatea autentică a dobândit-o abia atunci când a refuzat să fie confiscat de concepte perimate precum: “patria”, “limba naţională”, “tradiţie”, “locuri de obârşie”.

           Negreşit, asemenea ziceri şi modele proliferează. Ele sunt adoptate din mimetism, teribilism, din inconsistenţă educativă ori raţională cu prioritate de către juniori. Oricât de tolerant ori de mondialist ai fi, nu poţi să nu accepţi că atari alegatii, atari fluxuri de gândire şi trăire nu îndrumă decât spre zădărnicire, disperare, frustrare. Pe cale de consecinţă, realizarea proprie, utilitatea socială nu pot fi obţinute în arealul indigen, ci aiurea. Insidios, dar constant s-a acreditat convingerea  că cei de aici vor rămâne sine die condamnaţi la sărăcie, la imobilism, la ratarea şanselor de mai bine. Prin urmare, scapă cine poate.

Apropo, pe 14 februarie în toată mass-media românească s-a serbat voios şi cu aplomb Valentine`s Day (ziua tinerilor îndrăgostiţi). Salutări tuturor de la neaoşul Dragobete!

Revista “Actualitatea muzicală” – martie, 2002